Rolul tratatelor internaționale din domeniul climei. De ce nu funcționează?

De circa 25 de ani, există un efort continuu de cooperare în domeniul schimbărilor climatice. Începând din anul 1992, cu adoptarea revoluționară a convenției-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), au urmat apoi  Protocolul de la Kyoto și Acordul de la Paris. Cu toate acestea, problema reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră rămâne în centrul preocupărilor oamenilor de știință și pune în discuție urmări devastatoare dacă nu este atenuată în timp util. 

Crearea de astfel de instituții și parteneriate internaționale este necesară, dar aparent nu suficientă, pentru o guvernare eficientă a schimbărilor climatice. Care au fost neajunsurile primelor tentative de cooperare internațională? De ce primele tratate nu au funcționat și ce a adus nou Acordul de la Paris?

Iată, din nou, cum omul stă la rădăcina tuturor lucrurilor, în special celor cu consecințe nefaste. Recent, oamenii de știință au afirmat că nu ne mai aflăm în Holocen, ci că ne aflăm într-o nouă epocă geologică ca rezultat al impactului negativ de lungă durată lăsat asupra planetei de omenire.

Această nouă epocă geologică poartă numele de ”Antropocen”. Trecerea în Antropocen este dovada că oamenii au  devenit o forță geologică atât de importantă încât urma pe care o lasă asupra planetei este permanentă și ireversibilă. Asta da reușită pe lista marilor ”succese” ale omenirii!

De când a început Antropocenul?

Una dintre cele mai agreate opinii afirmă că Antropocenul a început simultan cu descoperirea combustibililor fosili (odată cu fenomenul revoluției industriale) când a existat o creștere bruscă a consumului de energie.

Creșterea populației, ponderea ridicată a utilizării terenurilor agricole, creșterea gazelor cu efect de seră din acel moment și până în prezent sunt dovezi care susțin această teorie.  Chiar dacă la acea vreme acest lucru a însemnat progres, în timp, fenomenul s-a dovedit a forța limitele naturale ale planetei, punând astfel în dezechilibru tot sistemul climatic.

După Revoluția Industrială, a urmat o perioadă de creștere economică, globalizare, evoluția tehnologiei nucleare cu radioactivitatea acesteia și dezvoltare necontrolată a mediilor urbane. Toate acestea au continuat să pună ecosistemul natural în pericol, notează Teodora Rusu pentru Infoclima.

Nevoia de cooperare internațională – UNFCCC

Deși efectul negativ și alarmant al activității umane a fost conștientizat odată ce și știința a evoluat, încă din anii ‘90, existau îngrijorări și dezbateri la nivel internațional pe această temă. Tot în anul 1990, primul raport IPCC a subliniat importanța eforturilor globale pentru gestionarea schimbărilor climatice. Astfel, în fața provocărilor climatice de anvergură globală, comunitatea internațională s-a văzut nevoită să coopereze.

Pentru început, în anul 1992, la Conferința de la Rio ,”Summit-ul Pământului” a fost adoptată Convenția Cadru a Națiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (UNFCCC) cu scopul de a reduce concentrațiile de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care să nu interfereze cu sistemul climatic și să aibă consecințe dezastruoase. Convenția a fost semnată de 154 de state care au căzut de acord atunci că starea din ce în ce mai alarmantă a planetei este o ,,preocupare comună a omenirii”.

În această perioadă lucrurile stăteau cam așa: știința cu privire la schimbările climatice era în curs de dezvoltare și 62% din gazele cu efect de seră erau emise de țările dezvoltate precum Statele Unite, Rusia, Germania și Marea Britanie.

Responsabilități comune dar… diferite

Convenția Cadru din 1992 (UNFCCC) funcționa bazându-se pe un concept consacrat: responsabilități comune dar diferențiate. Ce presupune acest lucru? Pe scurt, problema schimbărilor climatice este o problemă comună, dar unii vor avea mai mult de făcut decât alții. Aceasta este o recunoaștere a faptului că țările dezvoltate au devenit bogate ca rezultat direct al utilizării de combustibili fosili. Astfel, pe lângă că au o responsabilitate mai mare din cauza emisiilor istorice pe care le-au avut de-a lungul timpului, ele se află deja într-o stare economică mai bună având resursele și tehnologia disponibile pentru a lua măsuri.

Astfel, tratatul stabilea responsabilităţi diferite pentru cele trei categorii de state semnatare. Rolul tratamentului diferențiat era de a pune cea mai mare povară a schimbărilor climatice asupra țărilor dezvoltate (cele cu verde și albastru pe hartă). Prin urmare, țările în curs de dezvoltare (cu galben) aveau în continuare oportunitatea de a se dezvolta și de a crește economic.

Obligațiile colective de bază – în vigoare pentru toate țările (fără tratament preferențial) au fost promovarea educației, formării, conștientizării publicului cu privire la schimbările climatice și cooperarea între state. Cea mai revoluționară și necesară măsură impusă de Convenție a fost totuși instaurarea unui sistem de inventariere național unde să fie raportate emisiile de gaze cu efect de seră în fiecare an. De atunci, practic, fiecare stat este obligat să monitorizeze și să raporteze cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră de care este responsabil anual. Datorită acesteia, putem avea astăzi, date clare și exacte de genul celor de pe Climate Action Tracker.

Pe lângă aceste obligații generale, țările dezvoltate aveau angajamente specifice și cantitative de a-și limita emisiile, iar țările dezvoltate cu responsabilități financiare speciale  aveau obligația de a sprijini financiar țările în curs de dezvoltare.

Protocolul de la Kyoto

În 1997, un nou tratat a fost adoptat sub umbrela Convenției-cadru a Națiunilor Unite, și anume Protocolul de la Kyoto. Acesta a avut o abordare similară cu Convenția din 1992, în care s-au stabilit obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pe o perioadă determinată pentru țările dezvoltate.

Țările în curs de dezvoltare (China, India, Brazilia) nu aveau nici atunci obligații de reducere a emisiilor (doar generale de raportare a emisiilor).

Totuși, Protocolul de la Kyoto a introdus două elemente noi: scopul colectiv de a reduce gazele de CO2 cu 5% față de nivelul emisiilor din 1990 și o piață internațională de carbon unde certificate de gază cu efect de seră puteau fi cumpărate/vândute între state. Astfel, angajamentele erau mai cuantificabile, rezultatele păreau mai tangibile și lucrurile păreau că se mișcă în direcția potrivită.

Ce a mers prost? De ce nu a funcționat?

Totuși, Protocolul de la Kyoto a fost declarat un eșec. În 2009, la Summit-ul din Copenhaga, reprezentanții statelor semnatare s-au întâlnit pentru a analiza motivele. Concluzia a fost că obiectivul de reducere a emisiilor cu 5% față de 1990 era mult prea scăzut și modest în raport de gravitatea situației, iar responsabilitatea de reducere era împărțită doar asupra unui grup restrâns de țări dezvoltate.

În 2009, lumea arăta ușor diferit față de anul în care Protocolul a fost adoptat (1997). Între timp, navigând pe culmile evoluției tehnologice și industriale, China a avut parte de o dezvoltare economică colosală, devenind cel mai mare emitent de gaze cu efect de seră din lume.  Țările dezvoltate erau acum responsabile de doar 47% din emisiile de pe Glob. Mai mult de jumătate din emisiile globale proveneau, deci, din „țările în curs de dezvoltare”. Astfel, președintele Barack Obama nu mai voia să facă parte dintr-un tratat în care țările în curs de dezvoltare precum China nu aveau și ele obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Cu alte cuvinte țările dezvoltate nu își mai doreau să fie singuri pe câmpul de luptă. Asta deoarece țările dezvoltate precum SUA sau cele din UE au rămas stagnante sau chiar au scăzut în emisii, în timp ce țările în curs de dezvoltare precum China și India au început să aibă emisii enorme, aspecte care nu fuseseră luate în considerare la negocierea Protocolului de la Kyoto.

Totuși, China nu a fost de acord cu această schimbare, invocând faptul că este încă o țară săracă care are dreptul să se dezvolte la rândul ei. Țări precum China, India, Brazilia susțineau în continuare faptul că țările dezvoltate au o datorie istorică de a-și reduce emisiile mult mai mult decât cele în curs de dezvoltare.

O nouă perspectivă – Acordul de la Paris

În final, după lungi dezbateri și negocieri, în anul 2015, a fost adoptat Acordul de la Paris care a venit ca un instrument inovativ față de tratatele precedente și merge pe rațiunea de a cere tuturor statelor semnatare să facă ceva. Astfel, nu s-au mai impus obiective de reducere individuale în care statului X i se cere să reducă cantitatea Y. Nu s-au mai creat obligații separate pentru diferite categorii de state. Se pierdea atât de mult timp argumentând punctual fiecare stat dacă și cât ar trebui să reducă, fără să se ajungă la un numitor comun, încât s-a decis că asumarea de către fiecare stat semnatar a unei părți din reducere (voluntar, cât se crede de cuviință) reprezintă o soluție mult mai practică și eficientă.

În 2015, știința care confirmă fenomenul schimbărilor climatice era deja de necontestat, un impact puternic având și rapoartele IPCC iar țările în curs de dezvoltare emiteau cantități de emisii greu de trecut cu vederea. Singurul obiectiv cheie în jurul căruia s-a format Acordul de la Paris a fost angajamentul de a menține creșterea temperaturii medii globale sub 2 °C, preferabil sub 1.5 °C.

Acordul de la Paris funcționează pe bază de NDC-uri – Nationally Determined Contributions. Acestea reprezintă planul național al fiecărei țări de a-și reduce emisiile și de a se adapta la schimbările climatice. Un NDC ar trebui să reflecte cel mai ambițios angajament al fiecărui stat în parte și se reînnoiesc și se depun o dată la 5 ani. Toate aceste planuri (NDC-uri) asumate de către părți sunt publice și accesibile online în registrul electronic al Secretariatului Națiunilor Unite.

Acordul de la Paris introduce și noțiunea de Loss and Damage (un mecanism prin care țările dezvoltate datorează despăgubiri țărilor vulnerabile pentru daunele produse de schimbările climatice antropice) și semnalează nevoia de finanțare, transfer de tehnologie și cooperare între țările dezvoltate și în curs de dezvoltare. Prevederile ample și generale din Acordul de la Paris sunt discutate anual la celebrele conferințe COP, unde se pun la punct detalii,  se evaluează care este parcursul statelor semnatare și se fac angajamente și promisiuni pentru perioadele următoare. (articolul integral pe Infoclima)

Citește și:

Realegerea lui Lula da Silva ca președinte al Braziliei și țintele climatice ale acestui deceniu

Sunt fenomenele meteo din 2022 o consecință a schimbărilor climatice?

Culisele muncii unui paleoclimatolog | Ce putem afla despre istoria climei cercetând lacurile din România?

România, țara fenomenelor meteo extreme. Unde vor lovi tornadele în anii ce urmează și care sunt zonele unde fulgerele vor face ravagii

Influența oamenilor asupra calității apelor: ”Până în 2050, aproximativ una din patru persoane va locui într-o țară cu deficit de apă”